Trei zile în orașul lui Hans Christian Andersen

 

    Când m-am hotărât să vizitez Danemarca, nu știam multe despre acest colț de lume. Însă mirajul vizual al caselor  viu colorate din pliantele de prezentare a orașului m-a convins să mă aventurez într-o scurtă călătorie în țara lui Hans Christian Andersen. Am rezervat un zbor cu compania Lot și mi-am făcut micul bagaj pentru prima mare călătorie făcută singură într-o altă țară. 

Nu pot să spun că nu am avut emoții, știind că plec singură într-un loc necunoscut, fără să am garanția că mă pot bizui pe cineva, în cazul în care aș fi avut nevoie. Dar, cum mă caracterizează o curiozitate epistemică și o motivație suficient de mare pentru a cunoaște culturi noi, acestea au prevalat în călătoria mea. Astfel că am pornit în prima aventură europeană solo într-o zi de 28 octombrie 2024. 

Zborul a decurs foarte bine, cum era de așteptat, iar Copenhaga și-a deschis cărările încă din aeroport. Am ajuns seara târziu la hotelul situat în centrul orașului. Prima imagine, când am coborât din trenul ce m-a dus până în oraș, a fost o parcare mare de biciclete lângă gară. În acel moment am știut că sunt într-un loc unde respectul pentru natură face parte din cultură. 

Prima zi

Dimineața, m-am trezit cu un rază de soare care-mi zgândărea ochii. Camera unde am stat era la mansardă și avea o fereastră care surprindea atât arhitectura perfectă a clădirii de vizavi, cât și un petec de cer. 

Mi-am început plimbarea spre centrul istoric, de-a lungul canalelor care șerpuiau printre clădiri colorate și străzi animate. Multe biciclete pe alei special dedicate acestui mijloc de deplasare. Mi-am amintit cât de greu îmi este să mă pedalez printre străduțele de acasă și cât de puține căi de rulare pentru biciclete sunt în București. De atunci, în toate călătoriile mele, aceeași întrebare îmi vine în gând mereu: oare de ce aici se poate să fie infrastructură dedicată bicicletelor, iar acasă nu? Întrebarea îmi va veni cu recurență și despre alte aspecte pe care le-am observat. Mi-a fost  imposibil să nu raportez ceea ce am văzut în alte locuri la zona de unde vin. 

Am privit oamenii care treceau grăbiți pe lângă mine: dacă privirea lor se intersecta cu a mea, îmi zâmbeau cu atâta emoție, încât îmi simțeam instant fața cum se lumina într-un zâmbet larg empatic. Așa am descoperit magia zâmbetului stradal în Copenhaga. Dacă doream să-mi ofer o mică doză de endorfine, nu trebuia decât să privesc oamenii din jur și să le surprind zâmbetele Duchenne împărtășite cu o generozitate dezinteresată. 

Plimbarea de a lungul canalelor într-o zi de toamnă ruginie a dezvăluit o viață nouă ochiului meu: bărcile ancorate la mal, legănându-se pe luciul apei, siluete sinuoase de pești care alunecau pe sub debarcadere. Și toate acestea erau mărginite de clădiri ordonat înșiruite de-a lungul râului, care se prăvăleau din când în când în tremurul albastrului tomnatic al apei. 

Am ajuns pe faimoasa stradă Nyhavn, port-canal al Copenhagăi. Era una dintre locațiile pentru care am călătorit în Danemarca. Cât am privit în jur, vederea mi-a fost răsfățată de culorile vii ale clădirilor, care încadrau perfect azurul apei. Atmosfera este întotdeauna animată în acest loc: turiști curioși contemplând admirativi paleta coloristică, comercianți interesați să atragă câte un cumpărător naiv, marinari îmbiind trecătorii la o plimbare cu vaporașul. O forfotă încântătoare. 

Citisem că în acea zonă a trăit Hans Christian Andresen. Așa că am setat locația pe care o căutam pe google maps și am pornit în explorare. Mi-au venit în memorie imaginea micuței sirene și a poveștii triste a ei. Nu am putut să nu mă întreb ce l-a determinat pe Hans să-i rezerve o soartă atât de tristă. De altfel, de ce multe dintre poveștile lui au avut un sfârșit care mă frustra în copilărie. Atunci nu am putut înțelege tristețea basmelor, pentru că modul în care se încheiau nu lăsa spațiu imaginației compensatorii, atât de necesare copilului ce își vede lumea senină amenințață de tristețe și pierdere.  Discuțiile acestea cu mine însămi erau cel mai mare beneficiu al călătoriei solo: îmi ofereau șansa să observ detaliile care devin vizibile doar când reflecția lărgește câmpul perceptiv. Pe lângă acest aspect, nevoia naturală de a comunica mă făcea să caut informații vorbind cu comercianți, trecători, cu oricine ar fi putut să-mi răspundă la întrebări. Simpla comunicare cu danezii mi-a dat indicii despre dinamica psihică a lor: sunt oameni cumsecade - spunem noi -, care devin din ce în ce mai dedicați în discuție atunci când simt că interlocutorul este motivat să afle mai multe despre cultura lor. Danezii își iubesc cultura și respectă pe cei care știu să arate acest lucru. Sunt oameni calzi afectiv și suportivi cu cei care nu sunt din partea locului. 

Așadar, reflectând, discutând cu danezii, nu am reușit să găsesc locul unde a stat Hans Christian Andersen, însă i-am simțit prezența prin amintirile din copilărie pe care mi le-a activat la fiecare pas în cartierul de pe râu. Așa că am decis în final: Andersen este peste tot in Copenhaga, în fiecare dală cubică de pe stradă, în fiecare ochi de fereastră ce se deschidea din clădirile vesel vopsite. Copenhaga era tărâmul fascinant al basmelor lui Andersen.  Am încheiat prima zi, într-o librărie, de unde am luat o carte cu basmele lui - mi-am dorit să fie modul în care voi lua Copenhaga cu mine acasă.

Când m-am întins în pat, după o zi de mii de pași pe canalele întortochiate, am avut o senzație de împlinire și un gând năstrușnic totodată: nu mă plictiseam cu mine :)) Găseam mai tot timpul câte ceva să mă întreb. 

A doua zi

A doua zi era momentul în care aveam să merg la Mica Sirenă. Văzusem statuia în fotografiile unei prietene și îmi rămăsese în memorie trupul firav pe fundalul apei liniștite. Drumul trecea pe lângă un mic castel înconjurat de gradini suprinzător de verzi pentru vremea tomnatică. Aceastea indicau o climă umedă mai tot timpul anului. Mai jos de castel, la capătul unei alei deșirate de-a lungul cursului apei, era Ea. Sau ea. Am așteptat ceva timp ca alți turiști să se îndepărteze de statuie. Și m-am apropiat cât de mult am putut, deoarece Ea păstra o distanță față de țărm. Era ca în basm: timidă, părea că se teme de oamenii care nu au reușit să o înțeleagă. Am privit cu atenție detaliile care mi-au fost accesibile de la acea distanță și m-a izbit tristețea ei. Părea o adolescentă prea plăpândă pentru lumea aceasta, pierdută cu ochii în azurul apei. Spatele arcuit neglijent îmi transmitea senzația unei greutăți invizibile care-i luase strălucirea din priviri. Contrastul dintre bucuria turiștilor care-și făceau selfie sau fotografii cu degajare și tristețea micii sirene era, cel puțin, bizar. Am făcut și eu un instantaneu, însă mi-a fost cam greu să zâmbesc detașat. Am stat ceva timp acolo, cufundată în gânduri, apoi am plecat spre centrul orașului. Iar Mica Sirenă a rămas în spate, pe stânca ei rece, devenind din ce în ce mai mică și mai singură.

Forfota zilei a șters nostalgia destul de repede. Restul zilei a fost o îmbinare între magazine și atmosfera plăcută a străduțelor copleșite de mulțimea de turiști. 

A treia zi

În a treia zi, urma să trec pe podul Oresund în Suedia, în orasul Malmo. Am fost trezită de primele raze de soare, apoi am plecat spre gară. Podul Oresund este o bijuterie inginerească ce unește cele două țări pe lungimea de 8 km, în strâmtoarea cu același nume. Proiectat pentru a fi parcurs pe șine sau benzi de rulaj pentru autobuze, oferă un spectacol vizual prin peisajele marine și ale orizontului. 

Orașul Malmo este modern, cu cartiere în construcție. Situat pe malul Mării Baltice, își ramifică firele de apă printre clădirile din centru, lăsând să se întrevadă o arhitectură dinamică interesantă. De-a lungul digului, sunt cartiere micuțe și cochete. Casele cu etaj privesc în zare pe mare. Un far se înalță pe digul care se află vizavi de un mini port industrial. În spatele acestui brâu de case, sunt mai multe clădiri elegante care înconjoară un mic port cu yachturi parcate. Am încercat să-mi imaginez viața suedezilor care trăiesc aici: cum este să te trezești zilnic în liniștea valurilor mării, să poți ieși în larg cu vasul, ca și când iei mașina pentru o sesiune de cumpărături la centrul comercial? M-am cufundat în sentimentul acesta suedez pentru ceva timp. Numai apropierea plecării trenului spre Copenhaga m-a rupt din visare. 

Am trecut Oresund la apus: magnifică imagine a farului din Malmo topindu-se în zare. Din nou în Copenhaga lui Andersen. Era ultima seară. M-am plimbat iar de-a lungul canalelor luminate de felinare. O atmosferă plăcută de seară. M-am cufundat în sentimentul danez al Copenhagăi și am simțit briza rece a apei, contrastând cu emoțiile calde pe care mi le dădea vederea orașului în noapte.

Era ultima noapte în capitala daneză. Intensitatea experiențelor din cele trei zile mi-a dat senzația că eram la o distanță de ceva săptămâni de casă. Călătoria îmi adăugase o nouă emoție în dicționarul afectiv personal: emoția daneză, pe care o puteam experimenta oricând memoria mă purta pe străduțele șerpuite printre canalele Copenhagăi.